Pãrintele Arsenie Boca
TREPTE SPRE VIETUIREA ÎN MONAHISM
Fragmente:

Tîlcuirea rînduielii tunderii în monahism

Intrarea în cãlugãrie se sãvîrseste în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sfînta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mîntuitorului precum si lucrarea de mîntuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfînta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi Jertfe si Taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei Jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În fata ei pãrãsim viata cea usuraticã a firii si dorim sã dãm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor împãrãtesti, deschizîndu-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati – cu pãcatele – si Eu vã voi odihni pe voi”. Pãcatele, patimile, ostenesc si încarcã, slãbesc si apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate rãspunde decît Iisus. De la El învãtãm smerenia si primim odihna, adicã nepãtimirea.
Cuvîntul de lãmurire continuã si prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simtãminte contradictorii, de fricã si de bucurie, de temere si de atragere. Dar nu numai Mîntuitorul e nevãzut de fatã, ci si Preaslãvita Sa Maicã, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fatã asupra hotãrîrii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute si nevãzute. Acestia sunt martorii nostri în ziua rãsplãtirii, cînd Mîntuitorul nostru va veni sã judece vii si mortii, „nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind – cu gura –, ci dupã cum vom pãzi si împlini – cu fapta – cele ce vom fãgãdui”.
Deci e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunîndu-si dorinta cãlugãriei. Dorinta aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra firii, pe care urmezã sã o cîstige prin osteneli si suferinte. O astfel de hotãrîre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplineascã o conditie esentialã: sã fie o hotãrîre a libertãtii sale. Libertatea constiintei e cel mai adînc bun spiritual pe care-l avem la îndemînã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrîngerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru cãlugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt, asadar, pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire.
Urmeazã întrebãri si rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãtuitor si de frati, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vietii cãlugãresti. Dupã aceste trei fãgãduinte din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureste mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinte. Mai întîi cã sunt date în fata Celui Sfînt, cã sunt scrise de îngeri si cã vom da seama de ele si la sfîrsitul lumii. Trãite aceste fãgãduinte, prin ele se aratã în viata noastrã viata Domnului, întrucît El Însusi este viata vesnicã. Viata moahalã nu este o viatã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse.
Cuviinta fatã de om trebuie cîstigatã si mintea curãtitã prin nevointe, cãci si trupul e chemat la sfintenie si viatã vesnicã. De aceea si el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, prive-gherea, îl îmblînzesc. Ascultare sã ai fatã de toti. „În ascultãri fãrã cîrtire”, zice preotul. La viclene gînduri sã te astepti, care vor sã zdruncine hotãrîrea de a merge prin greutãti în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãsi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în fata suferintei. Pentru dobîndirea vietii duhovnicesti trebuie sã birui si toatã dragostea firii, chiar si dragostea de pãrintii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrti sufletul tãu, ci adunã-l din toate si dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atîrni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neînte-legîndu-ti viata, dar nu uita cã nici viata lui Iisus nu au înteles-o cei ce L-au rãstignit.
Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici. Iar cuviosii au trãit o viatã de bunã voie, o viatã de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouã hranã si curaj în urmarea lui Hristos, precum si convingerea cã e cu putintã aceastã urmare. Hristos fãcîndu-Se om, ne-a dat nouã aceastã putintã.
Cu toate acestea, viata dupã Hristos nu e o viatã de vis sau de visãtori, nici o viatã cu minuni. Lepãdarea de sine si crucea rezumã toate greutãtile ce le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multã umilintã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea cînd le vom împlini ne fac dovada cã viata noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrîm pentru greutatea virtutilor, dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc.
Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã conceptie de viatã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e cu putintã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind si fratelui cã dragostea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decît dragostea celui mai mare sfînt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul fratelui si adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.
Sfaturile evanghelice prin fãgãduintã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtiseazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti.
Cu capul plecat si cu cartea rînduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã si pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumesti si s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfînt, hotãrîrea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mestesugirea potrivnicã. Biruinta se cîstigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har si prin rugãciunile Maicii Crestinãtãtii, Preasfînta Stãpînã de Dumnezeu Nãscãtoarea si ale tuturor sfintilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.
Toti îsi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele cãi de mîntuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele si gîndurile firii sã fie ridicate de la dînsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestrãmutãrii hotãrîrii fratelui, vointa otelitã care i-a caracterizat pe nevoitori.
Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvîrseste Taina, Hristos, întinde mîna sa dupã Sfînta Evanghelie asezatã în fata icoanei Mîntuitorului din tîmplã si zice: „Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de fatã”. Si preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrîtor în cãile omului. În adîncul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã si l-a înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a fãcut capabil si de viatã îngereascã. Cãlugãria e, asadar, o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti.
Fratele afirmã definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va desãvîrsi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege. Aceasta o ai chiar din mîna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii si milioane de fiinte si numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuti prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfîrsitul zilelor la aceastã destinatie cereascã, trebuie sã înveti firea de a nu avea pe pãmînt altã voie decît numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povãtuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevãrului care este Hristos.
Adevãrul este fiintã vie. Noi însã suntem fiintã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiintãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e „usa” la „casa” Tatãlui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinatia noastrã cereascã. Pe acest înteles luptãtorul primeste nume nou, dupã al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici începînd, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmînt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfîntã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai cîte unii care se aleg. (...)

înapoi • sus