Arhim. Teofil Pãrãian
LUMINI DE GÎND – 31 de predici din perioada Penticostarului
Fragmente:

Inima lor si-au pus în miresme

În Duminica de dupã Pasti s-a fãcut pomenire de Sfîntul Apostol Toma, de arãtarea Domnului nostru Iisus Hristos în fata Sfîntului Apostol Toma, cînd l-a încredintat despre învierea Sa, cînd Sfîntul Apostol Toma, pãtruns de încredintare, a zis: „Domnul meu si Dumnezeul meu!”. Asta s-a întîmplat, dupã mãrturia Sfîntului Evanghelist Ioan, la opt zile dupã învierea Mîntuitorului, cãci în ziua învierii Domnului Iisus Hristos S-a arãtat ucenicilor Sãi, nefiind de fatã Sfîntul Apostol Toma. Sfîntul Apostol Toma cînd a aflat cã ucenicii s-au întîlnit cu Domnul Hristos, a zis despre El: „Dacã nu voi vedea, în mîinile Lui, semnul cuielor, si dacã nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, si dacã nu voi pune mîna mea în coasta Lui – adicã în locul în care a fost strãpunsã coasta Domnului Iisus Hristos cu sulita – nu voi crede” (Ioan 20, 25). Deci nu cred acuma si nu voi crede nici mai tîrziu. Pentru mine trebuie o dovadã. Dovada aceea de a pune eu mîna în semnul rãmas dupã cuiele cu care a fost pironit pe cruce Domnul Hristos, de a pune mîna în semnul rãmas dupã cuiele cu care a fost pironit pe cruce Domnul Hristos, de a pune mîna în semnul pe care l-a lãsat sulita cu care a fost strãpunsã coasta Mîntuitorului. Dacã nu voi avea aceastã dovadã nu voi crede. Spune Sfîntul Evanghelist Ioan cã dupã opt zile S-a arãtat Domnul Hristos iarãsi, fiind ucenicii adunati si fiind de fatã si Sfîntul Apostol Toma care s-a încredintat de învierea Domnului Hristos. Si toatã sãptãmîna noi pomenim aceastã întîlnire a Domnului Hristos cu ucenicii, de fatã fiind si Sfîntul Apostol Toma.
Dar a rãmas ceva ce nu s-a putut împlini pînã acuma. Ce anume?
Sfînta noastrã Bisericã tine mult de tot sã pomeneascã pe cei care au fãcut bine. Si a vrut sã pomeneascã pe cei care au fãcut bine. Si a vrut sã pomeneascã pe femeile mironosite care s-au dus la mormîntul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos cu miresme, sã ungã cu miresme trupul Domnului Iisus Hristos, asezat în mormînt, si sã pomeneascã pe Sfîntul Iosif din Arimateea, cel care L-a înmormîntat cu cinste pe Domnul Hristos. Iatã, într-o vreme în care cei multi Îl necinsteau pe Domnul Hristos, în acea vreme de necinstire, el a fost cinstitor al Domnului Hristos si L-a înmormîntat cu cinste. Si nu numai cã L-a înmormîntat cu cinste, dar I-a dat Domnului Hristos si mormîntul în care a fost asezat.
Sfînta noastrã Bisericã a tinut neapãrat sã-l aibã în vedere pe Sfîntul Iosif din Arimateea, care sã stiti cã îmi este tare drag si, de asemeni, pe femeile mironosite care au pregãtit degeaba miresme ca sã ungã trupul Domnului Hristos. Pe aceste femei – mironosite – sfînta noastrã Bisericã le pomeneste. De ce le pomeneste? Pentru dorinta lor de a-L cinsti pe Mîntuitorul nostru Iisus Hristos si prin miresmele pe care le-au pregãtit si le-au cumpãrat.
În aceastã zi de pomenire a femeilor mironosite si a Sfîntului si dreptului Iosif din Arimateea, la slujbã s-au spus cuvinte ca acestea: „Cînd te-ai pogorît la moarte, Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strãlucirea dumnezeirii, iar cînd ai înviat, pe cei morti din cele dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dãtãtorule de viatã, Hristoase Dumnezeul nostru, mãrire Tie. Am vorbit cu Domnul Hristos prin aceste cuvinte. Si ce i-am spus? Am zis asa cãtre Domnul Hristos: „Cînd Te-ai pogorît la moarte, Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte”. Cine s-a pogorît la moarte? Domnul Hristos, care este Viata cea fãrã de moarte. A ales Domnul Hristos sã moarã pentru pãcatele noastre. Fiul lui Dumnezeu S-a fãcut om, ca sã moarã pentru pãcatele noastre; deci El, Viata cea fãrã de moarte, El care nu poate muri, a murit totusi. Cum a murit? Cu firea omeneascã, si firea omeneascã-i alcãtuitã din trup si din suflet. Firea omeneascã a Domnului nostru Iisus Hristos a murit pe cruce. Dumnezeirea nu a murit, cã nu poate muri. Dar omul poate muri si a murit. Cum? S-a despãrtit sufletul Mîntuitorului de trupul Mîntuitorului. Dar dumnezeirea nu s-a despãrtit de sufletul Mîntuitorului cu care Domnul Hristos S-a pogorît în iad: „Cînd Te-ai pogorît la moarte Cela ce esti Viata cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorît cu strãlucirea dumnezeirii”. S-a coborît la iad si cu strãlucirea dumnezeirii a fãcut ca iadul sã nu mai fie iad ci, cum se zice într-o colindã a poporului nostru, „a luminat iadul”. A fãcut, ca pentru o vreme, iadul sã nu mai fie iad, ci sã fie luminat cu bucurii, din strãlucirea dumnezeirii Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Si noi spunem la o rînduialã a Bisericii noastre la Sfînta Liturghie: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tîlharul si pe scaun ai fost Hristoase cu Tatãl si cu Duhul, toate umplîndu-le Cela ce esti necuprins”.
Prin urmare, Domnul Hristos a murit pe cruce. Sufletul S-a coborît la iad, trupul a fost înmormîntat de Iosif si Nicodim si asezat în mormînt, dar dumnezeirea a fost pretutindenea. Si în iad cu sufletul, si în mormînt cu trupul, si în rai cu tîlharul. Pretutindeni. Zicem mai departe vorbind cu Domnul Hristos, cînd s-a întîmplat lucrul acesta, cã Domnul Hristos S-a pogorît la iad si a ridicat pe cei morti din cele dedesubt. Atunci toate puterile ceresti au strigat cãtre Domnul Hristos: „Dãtãtorule de viatã, mãrire Tie”. Asa zicem si noi în aceastã zi si în alte zile în care e rînduit sã se spunã cuvîntul acesta.
Mai departe, dupã ce vorbim cu Domnul Hristos despre cele ce s-au petrecut cînd S-a pogort la iad, pomenind acum pe cel care L-a înmormîntat pe Domnul Hristos, zicem: „Iosif cel cu bun chip, de pe cruce luînd preacurat trupul Tãu, cu giulgi curat înfãsurîndu-L si cu miresme, în mormînt nou îngropîndu-L L-a pus. Si a treia zi ai înviat Doamne, dãruind lumii mare milã”. Pomenim pe Sfîntul Iosif din Arimateea. De altfel, Biserica îl pomeneste si într-o zi anume pe Sfîntul Iosif din Arimateea. În 31 iulie. Atunci îl pomenste traditia pe Sfîntul Iosif din Arimateea. Dar îl pomeneste si la fiecare Sfîntã Liturghie, pentru cã la fiecare Sfîntã Liturghie cînd punem pe Sfînta Masã din Altar Cinstitele Daruri, dupã înconjurarea cea mare, zicem cuvintele acestea: „Iosif cel cu bun chip, de pe cruce luînd preacurat trupul Tãu – vorbind cu Domnul Hristos despre asta – cu giulgi curat înfãsurîndu-L si cu miresme în mormînt nou îngropîndu-L L-a pus”. Si mai este ceva de spus, dupã ce pomenim înmormîntarea Domnului Hristos cînd punem pe Sfînta Masã Cinstitele Daruri, zicem mai departe, în completare: „si a treia zi ai înviat Doamne, dãruind lumii mare milã”. Si mai zicem ceva despre femeile mironosite, tot la slujba din aceastã Duminicã, si în toatã sãptãmîna care urmeazã: „Mironositelor femei, stînd lîngã mormînt, îngerul le-a strigat: miresmele mortilor sunt binevenite, dar Hristos putrejiciunii S-a arãtat strãin, ci strigati: A înviat Domnul, dãruind lumii mare milã!”.
Noi pomenim pe Sfintele femei mironosite, care s-au dus la mormînt cu miresme pregãtite si cumpãrate de ele ca sã aducã cinstire Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Sigur cã femeile au stiut cã Domnul Hristos a fost uns cu miresme de Iosif si de Nicodim. E amintit acest lucru în Sfînta Evanghelie de la Ioan, si stiind ele aceasta n-au fost multumite numai cu cîte miresme au adus cei doi, ci au vrut si ele sã aducã ceva Domnului Hristos.
Sfîntul Evanghelist Marcu spune cã femeile mironosite au cumpãrat miresme, dar Sfîntul Evanghelist Luca spune cã au pregãtit miresme. Acum cum este? Au pregãtit, sau au cumpãrat? Au si cumpãrat, dar au si pregãtit. Cum? Au cumpãrat ce nu aveau, si au pregãtit din ceea ce au cumpãrat cu ceea ce aveau ele, probabil avînd si ele ceva. Deci, au pregãtit miresme din ceea ce au procurat si din ceea ce au cumpãrat. Si s-au dus cu miresmele pe care le-au pregãtit, sã ungã trupul Domnului Hristos. Dar le-au pregãtit degeaba. De ce? Pentru cã atunci cînd au mers la mormînt au constatat cã Domnul Hristos nu mai este acolo, cã a înviat din morti. Li s-a spus de cãtre un Înger c-a înviat din morti. Si atunci n-au mai întrebuintat miresmele, dar Domnul Hristos le-a primit dorinta lor de a-L cinsti.
Pentru cã a venit vorba de a cumpãra si de a pregãti miresme, ar putea pune cineva întrebarea: oare cît au plãtit femeile pentru ceea ce au cumpãrat, ca sã pregãteascã miresmele? Cît au plãtit? Cã Sfîntul Evanghelist Marcu spune cã au plãtit, cã le-au cumpãrat. Cînd cumperi plãtesti. Nu ni se spune cît au plãtit pentru cît au cumpãrat. De ce oare? Pentru cã tot Sfîntul Evanghelist Marcu spune cã femeia aceea care L-a uns pe Domnul Hristos cu miresme, în viatã fiind El, înainte de moarte, a întrebuintat mir care putea fi vîndut cu mai mult de 300 de dinari. Stiti cît valoreazã 300 de dinari. Pretul a 300 de zile de lucru. De unde stim? Stim cã este o pildã a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în care se spune cã cei care s-au tocmit cu un stãpîn ca sã lucreze în vie, au primit un dinar pe zi. Deci, dacã într-o zi de lucru primeai un dinar, înseamnã cã 300 de dinari era pretul a 300 de zile de lucru. Asa de mult a costat mirul acela pe care l-a vãrsat femeia peste Domnul Hristos. Nu ni se spune însã cît a costat ceea ce au cumpãrat femeile mironosite ca sã pregãteascã mir. Oare de ce? Eu mã gîndesc cã de aceea n-a spus Sfîntul Evanghelist Marcu aceasta, pentru cã ceea ce au adus femeile la mormîntul Mîntuitorului, ceea ce au vrut ele sã aducã drept cinstire Mîntuitorului, nu are pret. Nu poate fi pretuit cu nimic. De ce? Pentru cã femeile si-au pus în miresmele acelea toatã inima lor. Inima nu costã. Inima lor si-au pus în miresme! Si atunci cît a costat? A costat inima mironositelor. Ori asa ceva nu se poate pretui în bani. De ce mi-a venit mie în minte gîndul acesta? Asa, citind de mai multe ori, si totdeauna cu bucurie, o scrisoare a Sfîntului Apostol Pavel nebãgatã în seamã de multi si care este cuprinsã în Sfînta Scripturã, în Noul Testament, si anume Epistola cãtre Filimon.
Ce se spune în Epistola cãtre Filimon? Înainte de toate, Epistola cãtre Filimon e o scrisoare de recomandare pe care Sfîntul Apostol Pavel i-a dat-o unui rob fugar din casa lui Filimon. Pe robul fugar îl chema Onisim. Sfîntul Apostol Pavel l-a cîstigat pentru credinta crestinã si l-a trimis înapoi la stãpînul sãu, pe care Sfîntul Apostol îl cunostea. Si i-a scris o scrisoare de recomandare. Nu l-a trimis cu mîna goalã, ci l-a trimis cu o scrisoare ca sã-l primeascã cu bunãvointã Filimon. Si acum sã vedem ce frumos spune Sfîntul Apostol Pavel în Epistola cãtre Filimon. Zice, vorbind despre Onisim, despre robul lui fugar: „Pe acesta ti l-am trimis, pe el însusi, adicã inima mea” (Filimon 1, 12). Deci ce trimit? Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Ti-l trimit pe el, pe omul acesta care a fugit de la tine. Dar sã stii cã acesta nu-i un om oarecare, ci inima mea. Îmi pun inima mea în el. Îl primesti pe el, zice: „cum m-ai primi pe mine”. „Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine!”.
Eu cred cã la asa ceva s-au gîndit femeile mironosite. Da. Aici nu-i pret mare sau mic, e inima noastrã. Inima mea Doamne Ti-o dau aici cînd îti aduc miresmele. Si aceasta nu se poate plãti, si de aceea Sfîntul Evanghelist n-a scris cît a costat ce-au cumpãrat ele pentru miresme. Ti-l trimit pe el, zice Sfîntul Apostol Pavel, chiar inima mea. Îti dau mirul acesta Doamne, vreau sã-Ti dau mirul acesta, sã stii cã-Ti dau chiar inima mea, a putut zice fiecare dintre mironosite. Primeste-l pe el Doamne, cum m-ai fi primit pe mine. Ori mirul acesta, ori eu, e acelasi lucru. Ori mirul acesta, ori inima mea, e acelasi lucru. Asa zice Sfîntul Apostol Pavel despre Onisim. „Ti-l trimit pe el chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Sunt niste lucruri care te coplesesc. Te fac mic sau te ridicã prin puterea lui Dumnezeu.
Asa a fost atunci, dar acum cum e? Mai putem noi sã dãm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mironosite? Asa cum au dat ele nu putem. Dar putem sã dãm dorinta noastrã de cinstire fatã de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem si noi un mir de dat? Dacã avem, care-i mirul nostru? Sã ne amintim o alcãtuire pe care ati auzit-o poate-n Postul Pastilor. Ea zice asa: „Lacrimi dã-mi mie Dumnezeule ca oarecînd femeii pãcãtoase, si mã învredniceste sã ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rãtãcirii m-au izbãvit. Si mir de bunã mireasmã sã aduc Tie, viatã curatã întru pocãintã mie agonisitã, ca sã aud si eu glasul Tãu cel dorit”.
Ce-ti aduc Doamne? As vrea sã-Ti aduc lacrimi si n-am. Dã-mi lacrimi ca sã-Ti aduc lacrimi. As vrea sã-Ti aduc mir ca femeia pãcãtoasã, dar n-am. Dã-mi Tu ceea ce ar trebui sã-Ti aduc. Viatã curatã, mirul meu este viatã curatã întru pocãintã mie agonisitã. Deci, viata curatã agonisitã, cîstigatã prin pocãintã, este mirul nostru!
La slujba de Pasti zicem asa: „Sã mînecãm cu mînecare adîncã si-n loc de mir, cîntare sã aducem Stãpînului”. Deci, avem si noi un mir al nostru. Care? Cîntarea. Cîntarea de la slujbele noastre, de la Sfînta Liturghie. Cîntarea noastrã-i mirul nostru. Deci, sã mînecãm dis-de-dimineatã, sã plecãm dis-de-dimineatã si-n loc de mir, cîntare sã aducem Stãpînului. Acesta-i mirul nostru: viata curatã si cîntarea.
Si acum, avînd în vedere toate lucrurile acestea, ne mai rãmîne ceva. Ne rãmîne sã stim cã lui Dumnezeu nu-I aducem anumite lucruri, anumite pãrti din viata noastrã, ci toatã viata noastrã trebuie sã fie o slujire adusã lui Dumnezeu. Tot ce facem pentru Dumnezeu este mirul nostru. Tot ce facem pentru Dumnezeu este cinstirea noastrã. Tot ce facem pentru Dumnezeu este izvor de bucurie pentru noi. Femeile mironosite s-au dus la mormînt, nu L-au gãsit pe Domnul Hristos, dar au gãsit bucuria învierii Lui. Nu se poate sã-I dai ceva lui Dumnezeu si sã nu primesti ceva de la Dumnezeu. Dumnezeu nu rãmîne nimãnui dator. Si mai spun ceva frumos. În Sîmbãta lãsatului sec de carne cînd este Sîmbãta mortilor, este un cuvînt în Sinaxarul din acea zi, un cuvînt al Sfîntului Atanasie cel Mare, care zice asa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întîi miroase frumos”. Ce înseamnã aceasta? Cã orice bine pe care îl facem în lumea acesta este un fel de mir, si dacã facem un bine pentru altul, ne rãmîne si nouã, si noi rãmînem îmbogãtiti cu binele fãcut, chiar dacã binele pe care l-am fãcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru cã nu poti unge cu miresme pe cineva fãrã ca tu însuti sã te împãrtãsesti mai întîi de mirosul frumos al mirului.
As vrea sã retinem încã ceva, si anume, cã cineva a spus, întrebînd: „De ce oare la închisori sunt mai multi bãrbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bãrbati decît femei? Si rãspundem: pentru cã la bisericã sunt mai multe femei decît bãrbati. Apoi cine stã în legãturã cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împãrãtiei, ajunge în împãrãtia lui Dumnezeu. Deci, sã tinem legãtura cu Biserica, sã tinem legãtura cu sfintele slujbe si sã aducem mirul cîntãrii, sã facem binele pe care-l putem face, si sã aducem mirul faptelor bune fatã de Mîntuitorul, sã fim recunoscãtori fatã de cei care au fost cinstitori ai Mîntuitorului si sã ne silim sã aducem mir de bunã mireasmã Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, adicã viatã curatã întru pocãintã agonisitã. Sã nu uitãm niciodatã cã ceea ce facem pentru binele altuia e si spre binele nostru. Sã înmultim mirul în lumea aceasta ca sã mirosim noi însine frumos si atunci vom putea sã ducem Domnului Hristos nu numai fapte singuratice, ci mai ales inima noastrã. Sã nu uitãm cuvîntul: „Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine”.

(Predicã rostitã în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

înapoi • sus