Parintele Teofil Paraian
GINDITI FRUMOS - cuvintari la ocazii speciale

Prefata:

Un părinte al bucuriei entuziaste, ne-stăvilită şi „contagioasă”

    Prima întîlnire s-a petrecut, dacă mi-aduc aminte bine, prin 1981, cînd, în „circuitul” concediului, am trecut foarte scurt pe la mănăstirea Sîmbăta, una dintre puţinele care supravieţuiseră în Transilvania dezastrului provocat de generalul Bukow în perioada 1750-1765. Nu exista incinta impunătoare de astăzi. Era numai bisericuţa brîncovenească – adevărată bijuterie! – şi, la oarece distanţă, un grup de case adăpostind stăreţia şi chiliile. Pe atunci părintele Teofil nu era decît diacon, şi, aşa cum mărturiseşte într-un loc din această carte, nu dădea prea multe „îndrumări”. Ne-a primit cu simplitate şi cu toată dragostea şi ne-a prezentat mănăstirea. Ne‑a arătat cu deosebit respect icoane făcute de părintele Arsenie Boca, ne-a vorbit cu căldură despre părintele Serafim Popescu care nu era în acel moment în mănăstire. Părintele Teofil era deja destul de cunoscut, în parte şi datorită faptului că îşi depăşise în chip minunat handicapul nevederii şi se remarcase prin studierea aprofundată şi voios trăitoare a Sfinţilor Părinţi. Cum spune versul eminescian, ochiul închis spre în afară s-a deşteptat mai vîrtos în lăuntru. Era încă tînăr, în raport cu pleiada marilor duhovnici ai timpului: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioil Gheorghiu – de la Sihăstria şi Sihla, Benedict Ghiuş – de la Cernica, Gherontie Ghenoiu – de la Patriarhie, Iachint Unciuleac – de la Putna, Sofian Boghiu – de la Antim, Arsenie Papacioc – de la Techirghiol, Petroniu Tănase – astăzi la Sfîntul Munte, pe atunci la Sihăstria, Elefterie Mihai de la Horaiţa etc. Astăzi a ajuns în linia întîi a marilor duhovnici cu care încă ne miluieşte Domnul, precum părinţii Justin Pîrvu – de la Petru Vodă, Macarie Ioniţă – de la Pasărea etc. (Am enumerat numai ieromonahi.)
    L-am revăzut abia după 1989, la cîteva dintre întîlnirile organizate de ASCOR... Asta dacă nu pun la socoteală prezenţele sale consistente în cele două volume de Convorbiri duhovniceşti ale părintelui Ioanichie Bălan, apărute între timp.

Nu cred a fi astăzi părinte duhovnicesc din mănăstire mai cunoscut ca părintele Teofil. Răspunde tuturor chemărilor, cu timp şi fără timp. (Undeva menţionează că numai la Timişoara a ţinut mai mult de 60 de conferinţe!) A ajuns cu precădere în centrele universitare, a căror activitate duhovnicească este gestionată de ASCOR, dar şi în multe alte colţuri de ţară, mai mult sau mai puţin cunoscute. Înseşi cuvintele strînse în cuprinsul acestei cărţi stau mărturie. Ele au fost rostite în cele mai diferite locuri (în mănăstirea sa sau la alte mănăstiri, în biserici, fie ele de oraş sau de sat, la centre eparhiale şi protopopiate, la aziluri de bătrîni etc.), cu cele mai felurite prilejuri (la cununii, înmormîntări şi parastase, la spovedaniile obştii şi la masluri, la simpozioane, vernisaje de expoziţii şi concursuri cu caracter religios, la ziua proprie de naştere şi la ziua naţională a României etc.).
    Două lucruri l-au ajutat în viaţă: credinţa în Dumnezeu şi învăţătura. Cu alte cuvinte cultul şi cultura. A învăţat franceza, germana, engleza, esperanto.
    Mi-a fost dat să ajung în unele locuri cu cîteva zile după Prea Cuvioşia sa sau cu cîteva zile înainte. Totdeauna cei pe care-i întîlneam îmi spuneau cu sufletul la gură, cu bucurie nestăvilită: „A fost / Va veni la noi părintele Teofil!” Şi asta deşi se aflau nu la prima, ci la a n-a întîlnire. Ceea ce este caracteristic părintelui Teofil este bucuria pe care o împrăştie. O bucurie molipsitoare, transmisibilă. De altfel, crede că asta este una dintre misiunile sale: cu ajutorul lui Dumnezeu, să înmulţească binele şi bucuria. A făcut-o prin viu grai şi prin cărţile rezultate în urma parcursurilor sale misionare. Asta ar trebui să fie condiţia fiecărui om: viaţa lui să fie spre bucuria semenilor şi bucuria lui Dumnezeu. Simpla vedere a chipului părintelui Teofil, de o nesfîrşită şi blîndă luminozitate, un chip care este oglinda unui suflet păstrînd neofilită o sfîntă candoare paradiziacă, linişteşte şi aduce pace şi bucurie, desprindere instantanee de poverile acestei lumi. Cu nimic nu pare să se mîndrească părintele Teofil mai mult decît cu bucuria pe care a avut-o de el Părintele Paisie, un părinte sfînt, va să zică.
    Părintele nu este numai un purtător şi aducător de bucurie, dar şi un continuu teologhisitor al acesteia, poate mai mult decît alţi părinţi duhovniceşti contemporani recunoscuţi. El leagă bucuria de veselia duhovnicească şi de fericire. Cred că trăirea Prea Cuvioşiei sale poate fi ataşată în chip deosebit de triada: bucurie, veselie, fericire. Bucuria este coordonată ontologică a omului aflat în efort ascetic de aflare şi păstrare a purităţii. Ca atare: „Să fim curaţi, să fim luminaţi, am fost creaţi să ne bucurăm de ceea ce oferă Dumnezeu”. Acest fel de bucurare făcea că altădată oamenii erau mai veseli şi mai angajaţi în veselia lor, veselia curată fiind una dintre caracteristicile creştinului. Aşadar, fericirea omului vine de la Dumnezeu cu condiţia că omul să trăiască o viaţă curată, să împlinească în ascultare poruncile lui Dumnezeu. Fericirea nu aparţine omului singuratic, ci celui aflat în comuniune, cu osebire în comuniunea creştină.

    Este preocupat necontenit de condiţia călugărului şi textele sale cuprind numeroase reflecţii pe marginea ei. Este o condiţie cu totul aparte: „Un călugăr trebuie să ştie neapărat că nu-i o persoană liberă, nu-i o persoană independentă”. Călugărul trebuie să fie dedicat total rosturilor lui, pe care să le îndeplinească cu rîvnă „cu binecuvîntare şi din poruncă”. Locul călugărului este în mănăstirea sa, de unde numai cu binecuvîntare şi din ascultare poate ieşi, dar purtîndu-şi mănăstirea cu el. Întîi trebuie să fii om, om de omenie, după aceea creştin adevărat, cu convingeri creştine, şi abia apoi poţi fi şi călugăr. Una este să fii călugăr adevărat, cu conştiinţa deplină a acestei condiţii şi alta este să fii numai domiciliat la mănăstire, un simplu „cuier de veşminte călugăreşti”. Monahismul constituie elita societăţii spirituale şi se impune călugărului să aibă o anumită ţinută. El trebuie fie un om de treabă, avînd „inimă de părinte, inimă de frate, inimă de prieten”. Călugărul este chemat să înmulţească credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, să înmulţească bunătatea, nădejdea, răbdarea, slujirea, rugăciunea, în final bucuria. Cu alte cuvinte să sporească în viaţa duhovnicească în vederea preamăririi lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Nu vede cu ochi buni amestecurile între călugări şi mireni, şi nici chiar pe cele între călugări. Călugărul nu trebuie să primească mireni să locuiască în chilia sa.
    Mănăstirile au fost socotite de vrăjmaşii neamului românesc, fie ei din exterior sau din interior, a fi centre de rezistenţă spirituală şi naţională, şi urmare a acestor calităţi au fost dărîmate, spre a nu le mai sta în cale.

    Cartea de faţă cuprinde, mai mult sau mai puţin dezvoltate, temele teologice preferate ale părintelui Teofil. Prea Cuvioşia sa îşi plasează totdeauna propria învăţătură în prelungirea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, care-i sunt tovarăşi dragi şi nedespărţiţi de viaţă şi lucrare. De aceea, poate, nu atît o noutate a mesajului ni se impune în cazul său, cît o permanentă prospeţime a trăirii în Hristos, de unde şi una a expunerii şi a transmiterii ei. Fiecare cuvînt al său este un cuvînt exprimat cu bucurie entuziastă (entheos).

    De o atenţie continuă se bucură din partea părintelui Teofil problemele de antropologie. Nu poţi gîndi cum se cade la omul creat, decît dacă te gîndeşti mai întîi la întîietatea lui Dumnezeu, Care este necreat: „Întîi e Dumnezeu şi apoi omul, numai că oamenii schimbă şi zic că întîi e omul şi apoi Dumnezeu”. Condiţia omului reiese din însuşi numele său (în limba greacă: antropos = privitor în sus), care spune despre destinul ontologic al omului: întru vederea lui Dumnezeu. Cerul este destinaţia normală şi accesibilă a omului. Insistă mereu asupra faptului că suntem cetăţeni ai cerului (cu alte cuvinte ai raiului, cum frumos ni se cîntă în slujba de înmormîntare). Biserica este cerul care s-a deschis pentru fiecare dintre noi la botez. În Biserică putem trăi ca şi cînd am fi în cer, ea reprezentînd cerul pe pămînt, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui.
    Noi nu trebuie să mai aşteptăm să înviem, căci prin botez ne-am născut înviaţi, după ce în prealabil am murit cu Hristos. Prin Botez, Dumnezeu ne-a pus de-o parte pentru El pe fiecare dintre noi, suntem dăruiţi lui Dumnezeu, afierosiţi Lui. Suntem pentru Dumnezeu prin rosturile pe care le îndeplinim şi mai ales prin felul în care le îndeplinim, fie că suntem în mănăstire, fie că suntem în lume.
Părintele compară, în chip biblic, pe om şi menirea sa cu florile: „Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pămîntul acesta. Şi aşa suntem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumnezeu, să înfrumuseţăm pămîntul. Să aducem ceva din cer pe pămînt. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile.”
    Sunt două coordonate ale vieţii omului: credinţa şi iubirea. Dacă ai numai credinţă nu-i destul, dacă ai numai iubire, iarăşi nu-i destul. Chipul omului mărturiseşte despre credinţa omului, despre felul în care el îşi construieşte viaţa: „Măsura credinţei este măsura vieţii pe care o ducem. Cum ne este viaţa, aşa ne este şi credinţa”. Nu iubim destul, suntem mai mult judecători de oameni decît iubitori de oameni. A iubi pe cineva însemnă a ţi-l face interior ţie, a-l purta cu tine mereu şi pretutindeni. Nu există folos al persoanei mai mare decît cel adus de iubire: „Iubirea-i fericitoare, e dulce, e binefăcătoare, e odihnitoare”. Şi ce sugestiv ilustrează starea de iubire părintele Teofil: „Gîndiţi-vă, de pildă, cînd avem în faţă un copil ce facem? Ori ne plecăm la el, îngenunchem lîngă el, ne facem mici ca el, ori îl ridicăm în braţe. De ce? Pentru că aşa face iubirea. Fără asta nu se poate. Nu-i iubire dacă nu face aşa ceva”.
    După părintele Teofil, sunt trei factori esenţiali de care depinde viaţa omului şi gîndirea omului: ereditatea, mediul şi destinul. Destinul în general se bazează pe ereditate; ereditatea şi destinul sunt în strînsă legătură; şi apoi mediul vine şi umple locul acesta între ereditate şi destin.
    Avînd în vedere constituţia duală a omului, trup şi spirit, părintele consideră că mintea şi sănătatea sunt două lucruri esenţiale în lumea aceasta.
Inima şi mintea omului trebuie cîştigate pentru Dumnezeu. Inima curăţită de patimi este „Taborul schimbării la Faţă a Domnului Hristos, în sufletul nostru”. Chemarea liturghiei „Sus să avem inimile!” se cere actualizată în viaţa de zi cu zi. În schimb mintea trebuie să se plece, să se smerească. Curăţia inimii o face simţitoare de Dumnezeu şi, prin aceasta, propice a fi locaş al lui Dumnezeu. Faţă de aproapele „toţi trebuie să avem inimă de mamă”. Numai faţă de noi înşine să avem inimă de judecători.
    De o mare importanţă este pentru un creştin ca să gîndească mereu la Dumnezeu în Treime şi la fiecare Persoană în parte, să se gîndească la toate ale Lui, la faptele Lui în istorie, la sfinţii Lui, pentru a se ţine astfel în preajma Lui, întru izbăvire. Suntem fii ai Tatălui ceresc, care putem să ne unim cu Hristos şi cu Duhul Sfînt. Gîndind la Hristos, suntem împreună cu El în toate actele Sale, de la Naştere la Înălţare. Gîndurile frumoase sunt podoaba omului cu minte. „Gîndeşte frumos” este îndemnul rezumativ care a dat titlul acestei cărţi.
    Prezentul este vremea creştinului adevărat. Viitorul ni-l pregătim în ziua de azi. Silinţele noastre cele bune pot pregăti viitorul aşa cum dorim noi să-l avem. Pentru aceasta se cere să fim oameni de treabă, ceea ce se petrece atunci cînd avem o comportare de fii ai lui Dumnezeu, cînd ajungem la „încredinţarea că Dumnezeu lucrează cu noi, că Dumnezeu a lucrat cu noi, că Dumnezeu poate lucra cu noi”.
Omul nu este decît trecător prin această lume: „Omul vine în lumea aceasta ca şi cînd ar răsări soarele. Trăieşte în lumea aceasta ca şi cînd ar fi soarele, într-o zi, de dimineaţa pînă seara, şi seara apune”. Omul e faptele lui. De aceea, „la bătrîneţe suntem rezumatul vieţii.” Omul este la bătrîneţe aşa cum s-a construit pe parcursul vieţii: dacă a fost credincios, silitor, bun este mai credincios, bun, silitor, iar dacă a fost rău este mai rău. Bătrîneţea îşi are păcatele ei specifice, de care trebuie să te păzeşti. Deşi la bătrîneţe omul este mai aproape de moarte, el nu resimte în inima sa lucrul acesta ca atare. Se cuvine să ne pregătim pentru bătrîneţe, să ne pregătim apoi pentru moarte, nu cu o pregătire deosebită, ci aşa cum ne pregătim pentru viaţă, căci „noi nu trăim pentru moarte, ci trăim pentru viaţă”.

    Asceza este una dintre coordonatele constitutive ale vieţii creştinului adevărat. Ea se realizează îndeosebi prin post şi rugăciune, prin milostenie jertfelnică.
    Cercetarea de sine, grija de mîntuire, de schimbare, de transformare nu trebuie să înceapă odată cu postul şi nu trebuie să sfîrşească odată cu postul, ci trebuie s-o avem în toată vremea.
    Rugăciunea constituie una dintre coordonatele întemeietoare şi rînduitoare ale omului. Dar numai rugăciunea adevărată, cea în care toată fiinţa este implicată în cuvintele rostite, în împlinirea lor. Neimplicarea în rugăciune sau chiar abandonarea acesteia i se par deficite majore ale lumii de astăzi, întîlnite adesea chiar şi la cei care se pretind creştini. Familia nu mai este o şcoală a rugăciunii… Pentru ca Dumnezeu să fie cu noi, dar mai ales pentru ca noi să fim cu Dumnezeu, trebuie înmulţită rugăciunea.
   Numai iertîndu-ne din inimă unii pe alţii vom putea să stingem răul, „astupîndu-l”.

Sfintele Taine sunt pilonii vieţii creştinului. Botezul face mai întîi prezentă Sfînta Treime în inimile noastre. În vederea părintelui Teofil, ca şi a multor alţi Părinţi, Euharistia este regina celorlalte Sfinte Taine. Ne face atenţi că ne împărtăşim nu numai cu Trupul şi Sîngele Domnului, ci cu El întreg, omenire şi dumnezeire, unică Persoană în două firi. Părintele cere o spovedanie cît mai deasă. Chiar dacă aceasta nu garantează neapărat o grijă mai mare pentru iertarea propriilor păcate, măcar gîndul este adus mai des spre Hristos. Ţine ca rînduiala slujbelor să fie respectată cît mai strict, conform canoanele tipiconale; în schimb i se pare că citirea îndelungată a pomelnicelor duce mai degrabă la risipirea minţii oamenilor în timpul slujbelor, şi, ca atare, optează pentru citirea lor în taină. Slujba Cununiei i se pare asemănător de frumoasă cu Slujba de Paşti. Deplînge faptul că oamenii participă mai mult la slujba Sfîntului Maslu decît la Sfînta Liturghie.
    Trebuie să mergi duminica la biserică „aşa cum mergi în celelalte zile la serviciu”. Cu cei ce nu merg la biserică, părintele nu are ce discuta. Pe de altă parte, chiar şi cei care merg sunt pîndiţi de pericolul ritualismului, de o participare pasivă la viaţa Bisericii, fără a se afla în căutarea smereniei şi a iubirii, fără a se afla într-o reală stare de mulţumire şi recunoştinţă faţă de binefacerile lui Dumnezeu.
    Sentimentul Tainei este mereu prezent la părintele Teofil. Taina nu trebuie ispitită: „Degeaba vrei tu s-o înţelegi că n-o poţi înţelege. În faţa tainei trebuie să te pleci, trebuie să te închini, trebuie să stai cu mintea plecată, să ştii că-i mai presus de tine. Dacă vrei cumva să faci o analiză a tainei acesteia, indiferent de care, spirituală sau fizică, oricît ai încerca să cunoşti nu poţi cunoaşte, pentru că-i mai presus de fire. Şi atunci, lucrurile mai presus de fire nu le poate înţelege mintea mărginită”.
    Nu oricine poate vorbi cu autoritate în numele lui Dumnezeu şi despre El, nu oricine poate propovădui şi învăţa, nu oricine îl poate reprezenta, ci numai cei trimişi de Biserică şi avînd binecuvîntarea ei. Cel ce vorbeşte trebuie să aibă conştiinţa de trimis al lui Dumnezeu şi să se comporte ca atare. Cuvintele lui trebuie să fie cuvinte rupte din cuvintele lui Dumnezeu, căci „cuvîntul lui Dumnezeu este o hrană pentru noi.”. În acest sens, preoţii sunt, în principal, cei acreditaţi a răspîndi cuvîntul Domnului. Dincolo de calitatea lor umană şi morală, preoţii sunt aleşii lui Dumnezeu, şi trebuie cinstiţi ca atare. Părintele consideră că şi diaconii, şi, cu atît mai mult, simplii fraţi de mănăstire este bine a se abţine de la această lucrare. Astăzi sunt mulţi falşi propovăduitori care duc oamenii în rătăcire. Ca atare, se impune să avem o elită preoţească adevărată. Familia preotului are, şi ea, un rol important în misiunea acestuia.

    Ţara şi credinţa sunt două valori asociate la părintele Teofil. Ţara nu ţi-o poţi schimba cu nimic şi cere responsabilitate, cere slujirea unor idealuri creştine chiar şi cu preţul vieţii. Îl citează pe Nicolae Iorga: „Acest popor – adică poporul romîn e vrednic de o dragoste fără hotare”. Asta nu-l împiedică să fie cu atît mai îngrijorat de starea ţării în momentul de faţă, mai ales din punct de vedere al credinţei şi din punct de vedere moral. „Adevărul este că nu-i ţara visurilor noastre”, ne spune el, nu fără vădită amărăciune. Nu suntem vrednici moştenitori ai credinţei strămoşilor, moşilor şi părinţilor noştri, care ne‑au construit şi păstrat pînă de curînd o fiinţă naţională vrednică, sănătoasă din punct de vedere moral. Înainte oamenii ştiau de Dumnezeu mai mult, ştiau de rugăciuni mai mult, ştiau Crezul, ştiau că pe grîu este obrazul lui Dumnezeu, ţineau posturile, ştiau de Biserică, mergeau la biserică, mergeau la mănăstiri.
    Astăzi sunt promovate homosexualitatea, avorturile, pornografia etc. Vina începe cu proasta îndrumare în cadrul familiei, adesea chiar părinţii fiind aceia care îşi îndrumă copiii pe calea pierzaniei. Se manifestă în lumea contemporană multă confuzie a valorilor, multă nepăsare şi indiferenţă faţă de seamăn, s-a ajuns la pierderea rînduielilor vechi sănătoase. Păcatele cu gura şi cu ura sunt cele mai răspîndite şi mai grele, poate mai lucrătoare chiar decît necredinţa şi mîndria. Lipsa gîndului la Dumnezeu umple lumea de păcate.
    De aceea procentul de 88% ortodocşi în România de la recensămîntul din 1991 este înşelător. Ortodocşi adevăraţi, în sensul profund şi real al cuvîntului, sunt numai aceia care merg la biserică. Ceilalţi, chiar dacă se declară ortodocşi, în fapt sunt păgîni.
    Părintele este foarte nemulţumit de faptul că sunt prea puţini oameni interesaţi de credinţa noastră, de Ortodoxia noastră.
    O metanoia smerită ne este necesară pentru ieşirea din impas: „Poate că va trebui să spunem mereu: Suntem nişte prăpădiţi, suntem nişte oameni care nu avem destulă credinţă, suntem nişte oameni care nu privim bine lucrurile, suntem nişte oameni care nu ne gîndim la Dumnezeu întîi, ci ne gîndim la noi şi la interesele noastre şi la răutăţile noastre”.
    Aflat în satul natal, Topîrcea, el spune aceste cuvinte compătimitoare, care pot fi adresate, într-un fel, tuturor creştinilor de la noi: „Mi-e milă de sufletele voastre. Mi-e milă de nepăsarea voastră. Mi-e milă de răutăţile care mai sunt. Mi-e milă că mai sunt oameni care spun spurcăciuni. Mi-e milă că mai sunt oameni care înjură, care ocărăsc”.
    În ciuda scăderilor evidente şi grave ale neamului, părintele Teofil nu este deznădăjduit. Optimismul lui vine din constatarea că omul are înrădăcinată în el de la Dumnezeu puterea de a face binele. Totul este ca ea să fie folosită de cît mai mulţi şi cît mai mult. Apoi, mai e şi aceasta, că „nu suntem singuri în lumea aceasta”. Suntem cu Dumnezeu în Treime Sfîntă care este iubire revărsîndu-se necontenit spre noi, suntem cu fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi, avem mijlocitori puternici pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii. Întîlnirea în duh cu Domnul Hristos se poate petrece cu osebire în Biserică.

    Ecumenismul zilelor noastre este în mare măsură un eşec, nu a realizat mai mult decît situaţia de „hai să dăm mînă cu mînă”. Totuşi nu trebuie abandonat, contactele întru reciprocă cunoaştere fiind necesare.
Ca orice ardelean ortodox are o atitudine de netă delimitare faţă de Biserica greco-catolică („care nu-i nici ortodoxă, nici catolică”); manifestă, însă, o deschidere echilibrată spre personalităţi ale Bisericii Catolice, cum ar fi de pildă Thérèse de Liseux.
    Consideră că ceea ce ne apropie de catolici este mai mult decît ceea ce ne desparte, dar accentul s-a pus şi se pune cu precădere, în fiecare dintre Biserici, pe ceea ce ne desparte. În decursul timpului despărţirea s-a accentuat faţă de cele patru puncte florentine iniţiale. Chiar şi deosebirile considerate minore pot avea însă o încărcătură spirituală semnificativă. Iată cum interpretează părintele Teofil, duhovniceşte, pe una dintre acestea, şi anume poziţia preotului în slujire: „S-a vorbit de preotul cu faţa către popor. La noi, de fapt, slujbele noastre sunt cu faţa către Dumnezeu, nu sunt cu faţa către popor. De puţine ori te întorci către popor, atunci cînd le dai binecuvîntarea. Altfel eşti cu oamenii în spate şi cu Dumnezeu în faţă. De ce? Pentru că vrei să-i aduci pe oamenii din spate în faţa lui Dumnezeu. Aşa-i rînduiala. Nu noi am făcut lucrul acesta”.
    Unirea Bisericilor o poate face numai Dumnezeu, oamenii fiind porniţi mai mult spre dezbinare decît spre unire.
    Combate cu apăsată fermitate, dar fără violenţe de limbaj, împotriva înşelătoriilor sectante, păgîne, atee.

    Problemele politice importante nu-i sunt străine. Nu se împotriveşte intrării în comunitatea europeană. Vom intra aşa cum suntem, cu cele bune şi cu cele rele ale noastre. Dar ştie că religios, spiritual, noi n-o să avem nici un profit. O să pierdem şi orientările noastre bune de odinioară. O uniune europeană adevărată nu există decît dacă se pune şi problema religiei. Trebuie să intrăm în Europa cu valorile noastre. Noi avem ca valoare supremă Ortodoxia, aşadar să ţinem de Ortodoxie, căci prin ea trăim cu adevărat. N-avem o alternativă reală. Măsura Ortodoxiei noastre este măsura credinţei pe care o avem, mărturisită prin viaţa pe care o trăim.
    Sunt două teme care-mi sunt apropiate în felul în care le tratează părintele Teofil: una este aceea a odihnei, tratată în chip deosebit de personal faţă de alţi părinţi duhovniceşti, iar cea de-a doua este cea a prieteniei, la care revine adesea.

    Mi-aduc aminte cît de mult mi-a plăcut un răspuns al părintelui la o întîlnire la care cineva din sală l-a întrebat: „Ce să fac, părinte, atunci cînd la rugăciune simt că sunt tras spre somn?” „Păi, să te culci!”, i-a răspuns părintele Teofil spre uimirea multora şi într-un haz general. Şi în cuprinsul cuvintelor din această carte, accentuează în mai multe rînduri faptul că odihna este necesară şi de folos omului spre buna îndeplinire a rosturilor sale şi că nu este bine să te lipseşti de ea (cu măsură, desigur!). Aşadar la rugăciune, fie ea în Biserică sau particulară, „nu trebuie să ne scumpim la zece minute încoace sau încolo dar, în orice caz, să fim şi echilibraţi (…), ca să fie preamărit Dumnezeu şi să fim şi noi odihniţi, mulţumiţi şi echilibraţi”. Lucrul acesta este valabil şi pentru călugări, care trebuie „să-şi găsească timp mai mult pentru rugăciune, timp mai mult pentru odihnă, pentru că, să ştiţi, şi odihna contează. Contează în înţelesul acesta, că dacă eşti odihnit poţi să lucrezi mai bine orice lucru pe care l-ai face. Ai spor la el”.
    Lucrurile acestea le spune un mare priveghetor, un părinte al trezviei.
    Cît despre prietenie, părintele Teofil este aproape obsedat de ea. La o conferinţă ASCOR a declarat că el este rezultatul prietenilor lui. Fără ajutorul lor n-ar fi putut răzbate prin atîtea şcoli, prin atîtea alte dificultăţi ridicate de condiţia sa de nevăzător. Este prieten cu tinerii şi cu bătrînii, cu vii şi cu morţii. Şi uite ce frumos o vede: „În prietenie e ca în vasele comunicante. Torni într-unul şi se ridică în toate, şi nu se mai ştie cine-a turnat şi cît a turnat şi nu se calculează cît ar mai fi trebuit să toarne. Lucrurile merg de la sine. Merg aşa, pentru că aşa sunt legile firii. Aşa trebuie să fie şi în prietenie, aşa trebuie să fie şi în căsnicie”. Fondul sufletesc ontologic al omului cere prietenie, aflarea celui pe potriva duhului tău, nu printr‑o metodă anume, ci prin atenţia la acest fond şi vederea în prieten a darului anume făcut ţie de Dumnezeu.
    Cea mai importantă este prietenia cu Hristos. Cei care au fost în această lume în legătură cu Dumnezeu vor fi şi în cealaltă lume. De aici se deschide calea spre Dumnezeu, de aici ne pregătim locul în viaţa veşnică. Dumnezeu îi doreşte pe toţi oamenii alături de El, pe nimeni nu respinge, dar proasta folosire a libertăţii îi îndepărtează pe mulţi. Vom fi dincolo împreună cu cei cu care am fost împreună în această lume, în acelaşi duh şi în acelaşi Duh.

    La cei 77 de ani, dintre care 53 petrecuţi în mănăstire, prezenţa părintelui în diferite colţuri ale ţării continuă să fie prodigioasă. Nu-şi doreşte moartea („nu mi-i lăcomie să mor”) şi mărturiseşte că îi este dragă această lume („A fost fain. Să ştiţi că a fost fain.”), mai ales prin întîlnirile esenţiale pe care le-a avut. Din conferinţele sale la astfel de întîlniri au fost alcătuite pînă acum 23 de cărţi. Dar, cînd îl citeşti, e bine să-i fi văzut mai întîi chipul luminos şi să-i fi ascultat inflexiunile vocii în asprul şi pitorescul grai ardelean. Îl receptezi mai bine atunci, deoarece cuvintele îţi sună, cumva, cu vocea lui, asta adăugînd în farmec.
    Ţinta sa permanentă? „Mă cheamă Teofil. Şi asta înseamnă iubitor de Dumnezeu. Sunt, şi doresc să fiu tot mai mult, iubitor de Dumnezeu.”
    Părintele îmbină cum nu se poate mai potrivit smerenia cu conştiinţa valorii cu care a fost dăruit de Dumnezeu: „Eu vă vorbesc despre duhovnici, dar iată cum mă prezint eu ca duhovnic: mare, mic şi de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă, mic, pentru cei ce nu mă ascultă şi de nimic, pentru cei ce mă ocolesc. Bineînţeles că pînă la urmă asta-i opinia oamenilor sau asta-i concluzia mea, însă, în realitate, poate eu nu sunt nici mare, nici mic, nici de nimic, sunt ce sunt”.
    Noi să ne aflăm printre cei care ascultă şi urmează cu folos chemarea statornică şi apăsată a părintelui Teofil: „Să înmulţim credinţa, să înmulţim iubirea, să înmulţim bucuria, să înmulţim fericirea şi să nădăjduim că şi în veşnicie vom putea fi împreună şi, acolo, împreună cu îngerii”. Cartea de faţă constituie un foarte bun prilej.

Costion Nicolescu

inapoi • sus