Costion Nicolescu
BUCURIA CONVORBIRII
Prefata:
Doua sunt întâlnirile lui Hristos care m-au fascinat totdeauna:
cea cu Nicodim (Ioan 3,1-21) si cea cu femeia samarineanca
(Ioan 4,5-26). Una se petrece în miez de noapte, cealalta în
plina zi. Una este cu un „boier al lui Israel” si învatator de lege,
alta cu o simpla „muiere din Samaria” (cum spune o traducere
veche). Amândoua sunt private (cum de ne spune numai Ioan de
continutul lor – sa fie un argument în favoarea situarii sale aparte în raport cu Prietenul?) si privilegiate. Si, mai ales, în cadrul
amândoura se fac dezvaluiri de cel mai mare pret pentru om si
umanitate: despre nasterea din apa si din Duh, despre faptul ca „Duhul unde voeste sufla”, despre suirea la cer, despre iubirea
lui Dumnezeu-Tatal purtata pâna la trimiterea Fiului Sau în lume – jertfa spre viata vesnica noua, despre judecata si mântuire,
despre lumina si adevar, despre apa cea vie, despre închinarea în duh si în adevar, despre faptul ca El este Mesia Cel vestit prin
prooroci si atât de asteptat...
Orice convorbire s-ar cuveni sa aiba ca model fundamental
aceste convorbiri.
Adevarul este ca din timpuri vechi si pâna în zilele noastre
s-a mers la persoane îmbunatatite pentru a li se cere „cuvânt de
folos”. Este si telul convorbirilor din aceasta carte: obtinerea de
cuvânt de folos, care sa bucure si sa ajute în deslusirea tainelor
conditiei umane în aceasta lume calatoare.
O convorbire presupune cel mai adesea doar doua persoane
participante, ceea ce sporeste si libereaza taina. (Ce frumos
spunea limba veche „a tainui” pentru astfel de convorbiri!) Convorbire
nu vrea sa însemne însa egala vorbire a acestora, nici
cantitativ, nici calitativ. Dialogurile pe care le-au avut Nicodim si
femeia samarineanca cu Hristos au fost numite „convorbiri”; si
tot asa si multe dintre cercetarile marilor duhovnici: „convorbiri
duhovnicesti”. Convorbire vrea sa spuna a fi con cu cineva,
convergent, a fi bine împreuna în jurul unor cautari, a exista
o coniventa de fond, fara ca aceasta sa excluda diferente de
nuante în abordarea unor subiecte vitale.
Traim astazi în epoca unei inflatii de talk-show-uri si de
interviuri. Cu cât se vorbeste mai mult, cu atât se spune mai
putin. Foarte adesea persoanele întrebate nu au mai nimic a ne
comunica „de folos”, ba chiar dimpotriva, asistând la dialogul
cu ele iesi în paguba. Întâlnirea nu-si atinge incandescenta
deoarece Al Treilea nu este invitat, nu este prezent (cf. Matei
18,20). Hristos este ignorat. Si totusi, nevoia de comunicare
ramâne, ea este însamântata în om ca dorinta de îmbogatire a
informarii, dar cu osebire de alimentare a trairii.
O prima parte a acestor convorbiri a aparut în anul 2002, la
editura Sophia, sub titlul Riscul de a fi ortodox (chiar daca, mai
degraba, un risc major, la scara existentiala a mântuirii, este acela
de a nu fi ortodox). Cele din culegerea de fata nu sunt cu nimic
mai prejos, dar nu au încaput în volumul initial din banalul motiv al
lipsei de spatiu. Ele acopera în principal doua zone: cea a vietii în Biserica si cea conditiei omului de cultura crestin (explicit sau
implicit). Chiar daca s-au petrecut în anii 1992-1997, majoritatea
convorbirilor îsi pastreaza actualitatea, uneori chiar si-o sporesc,
mai ales în cazul acelor interlocutori care au plecat deja la
Domnul (Horia Bernea, Régine Pernoud, Constantin Bugeanu,
Ion Ratiu). În cazul lor, moartea adauga viata!
Pot fi întâlnite în cuprinsul acestei culegeri persoane reprezentative,
atât din rândul clerului, cât si apartinând vietii
culturale de aici sau din alte parti ale lumii. Unele dintre ele îmi sunt
prieteni apropiati, altele numai oameni dragi, pentru care nutresc
o admiratie buna si bucuroasa. Convorbirile cu ele au constituit
o experienta ziditoare, prin faptul ca au fost întâlniri împlinite si
descoperiri adevarate. Sunt oameni cu care a sta împreuna
reprezinta o sarbatoare, pentru ca nu sunt numai depozitarii unor
informatii pretioase si profesionisti responsabili, ci si pentru ca
reprezinta caractere puternice, cu traire înflacarata, construite pe
temeiul unor criterii de valoare valide. Persoana este ceea ce este
ea în sine, adica posesoarea unor constante definitorii, dar poate, în masura mai nuantata si mai dezvaluitoare de latente, este ceea
ce devine în relatie cu celalalt, adica ceea ce rodeste aceasta
relatie. Frumos si revelator este faptul ca fiecare partener al uneiîntâlniri împlinite face sa iasa la suprafata din celalalt, printr-o
relatie buna, alte si alte date, fatete nebanuite ale personalitatii
unor oameni haraziti. Si câta emotie binefacatoare sa te afli în
preajma lor fara sa-i tulburi, ci din contra sa-i stârnesti frumosîntru limpeziri. Caci exista o stiinta a stârnirii si o stiinta a ascultarii.
Cel care întreaba (adesea prin simpla prezenta anume) trebuie
sa fie, în termenii lui Andrei Tarkovski, un stalker, o calauza care
sa conduca atât pe cel cercetat, cât si, prin consecinta, pe cei
care vor citi, în Zona. Iar pentru noi Zona este lumea lui Hristos în
Treime Sfânta, lumea inspirata spre mântuire de Duhul.
Si pentru ca aminteam la început de doua convorbiri ale lui
Hristos, iata acum alte doua, plecate din acel izvor, exemplare
(între multe altele), pe cât de scurte, pe atât de cuprinzatoare,
din Patericul egiptean.
Prima convorbire: „Un frate locuind împreuna cu alti frati,
l-a întrebat pe avva Visarion: ce voi face? Iar batrânul i-a zis
lui: taci si nu te socoti pe tine!”
Si a doua: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând:
care sunt cele înalte? I-a zis lui batrânul: îndreptarea de sine.”
Câta economie de vorbire si cât preaplin de întelepciune
experiata! Câta concizie si (totdeauna) ce bataie eshatologica!
Asadar, acela ce întreaba se cuvine a o face mai ales prin
tacerile sale, ramânând mereu în luminata umbra. Fie ca si
aceste convorbiri sa ajute, pe masura lor smerita, la îndreptare
de sine! Întru Înviere!
Costion Nicolescu
inapoi • sus
|
